Aici veți găsi informații despre cele mai importante tulburări psihice în scopul de a veni în sprijinul celor care se confruntă cu astfel de probleme sau care doresc să-i înțeleagă mai bine pe cei dragi afectați de aceste tulburări.
Consultaţia psihiatrică constă în dialogul medicului cu pacientul şi/sau familia acestuia. În cursul consultaţiei medicul ascultă atent, observă, pune întrebări de clarificare, examinează actele medicale ale pacientului – dacă acestea există, măsoară severitatea simptomelor cu ajutorul scalelor de evaluare psihiatrică, stabileşte un diagnostic, oferă psihoeducaţie şi prescrie un tratament medicamentos. Atunci când este nevoie, medicul psihiatru poate indica necesitatea urmării unui anumite forme de psihoterapie.
Tratamentul medicamentos psihiatric, numit şi tratament psihotrop, cuprinde o gamă variată de substanţe cu efect anxiolitic (de calmare a neliniştii), hipnotic (de inducere a somnului) antidepresiv (pentru tratarea tristeţii excesive), antipsihotic (pentru tratarea halucinaţiilor şi delirurilor), stabilizator afectiv (pentru prevenirea apariţiei emoţiilor excesive) şi antidemenţial (pentru corectarea sau ameliorarea tulburărilor de memorie).
Antidepresivele, antipsihoticele, stabilizatorii afectivităţii şi antidemenţialele NU produc dependenţă psihologică sau biologică (nu sunt droguri). Acest lucru înseamnă că la oprirea medicaţiei, persoana nu va resimţi semne de sevraj. Dacă însă durata tratamentului este insuficientă şi episodul de boală nu a trecut, oprirea medicaţiei va fi urmată de reapariţia simptomelor de boală.
Anxioliticele şi hipnoticele, utilizate intermitent, pe o durată limitată în timp şi în doze mici nu produc dependenţă psihologică biologică.
Tratamentul psihiatric trebuie luat la indicaţia medicului psihiatru, singurul în măsură să decidă ce preparat alege, dacă este nevoie de asocierea mai multor medicamente, ce doze sunt necesare în funcţie de severitatea bolii, durata tratamentului şi ce interacţiuni pot apărea atunci când se prescriu mai multe medicamente.
Psihoeducaţia constă în oferirea de informaţii despre boala psihică şi tratamentul acesteia pacientului şi /sau familiei. Informaţiile legate de boală cuprind explicaţii referitoare la modul în care a apărut boala (factori favorizanţi, factori declanşanţi), modul în care se manifestă (simptomele bolii) şi primele semne ale reapariției sale, evoluţia bolii sub tratament şi în absenţa acestuia, respectiv ce complicaţii pot apărea în timp. De asemenea, medicul psihiatru oferă informaţii în legătură cu tratamentul medicamentos: ce efecte benefice are, ce reacţii adverse pot apărea la unele persoane, cum se cresc sau se scad dozele, cât timp trebuie urmat tratamentul, modul în care trebuie luate medicamentele şi ce interacţiuni pot apărea în cazul administrării mai multor medicamente.
Terapia cognitiv-comportamentală se bazează pe principiile cognitivismului şi comportamentalismului. Din perspectiva comportamentalismului, un comportament anormal este dobândit prin învăţare în urma impactului pe care l-au avut asupra individului evenimentele stresante din trecut. Cognitivismul pune accentul pe procesarea cognitivă a evenimentelor şi pe puterea gândurilor de a genera emoţii şi comportamente. Experienţa anterioară a individului este stocată în aşa-numitele scheme cognitive. Acestea sunt convingeri inconştiente despre lume şi propria persoană, care au rolul de a ne ajuta să achiziţionăm informaţii noi, să interpretăm ceea ce ni se întâmplă şi să facem predicţii în legătură cu viitorul. În situaţia în care evenimentele traumatice din copilărie creează scheme cognitive distorsionate, acestea la rândul lor vor da naştere unor presupuneri eronate şi gânduri automate generatoare de emoţii şi stări afective patologice cum sunt atacurile de panică şi depresia.
De obicei tehnicilor de psihoterapie cognitivă (identificarea distorsiunilor cognitive) li se asociază tehnici de terapie comportamentală (relaxare, desensibilizare sistematică, reîntărire pozitivă a comportamentelor dezirabile, oprirea comportamentelor indezirabile).
Consilierea şi psihoterapia familială sistemică
Psihoterapia familială sistemică este o formă de terapie familială care se adresează sistemului familial ca întreg. Atunci când un membru al familiei prezintă un simptom de boală sau un comportament anormal, intervenţia trebuie să se adreseze tuturor membrilor familiei, nu doar persoanei care manifestă simptomele. Din perspectivă sistemică, simptomul comunică non verbal, într-o formă simbolică, despre o problemă în familie (de exemplu un conflict ascuns sau manifest între părinţi sau dorinţa unui membru de a prelua puterea în familie). Spre deosebire de familiile funcţionale, în care capacitatea de negociere între membrii familiei este posibilă, cele disfuncţionale au tendinţa de a repeta la nesfârşit strategii ineficiente de rezolvare a problemelor. Situaţia familiei este analizată de către psihoterapeut sau de către echipa psihoterapeutică care reformulează problema în termeni sistemici: violenţa fizică reflectă un model non-verbal de comunicare a problemelor cu escaladarea conflictului, anorexia un protest împotriva părinţilor, comportamentele deviante şi coaliţiile o luptă pentru putere în sânul familiei, hiperprotecţia o manifestare a anxietăţii părinţilor proiectată asupra copiilor.
Consilierea şi psihoterapia integrativă
Psihoterapeutul integrativ aplică elemente din diferite teorii psihoterapeutice şi construieşte strategia de intervenţie în funcţie de nevoile specifice ale fiecărui client. O idee fundamentală a psihoterapiei integrative constă în faptul că toate formele de terapie sunt eficiente si au adus domeniului resurse bune prin cercetări ştiinţifice, teorii şi tehnici de lucru ce vin în sprijinul dezvoltării individuale şi tratamentului. Psihoterapia Integrativă pune în prim plan abordările particulare şi combinate în tratarea diverselor probleme, acordă prioritate factorilor comuni tuturor genurilor de psihoterapie şi pune un accent deosebit pe o atitudine de respect, empatie, onestitate şi egalitate cu privire la personalitatea clientului (www.irpi.ro).
Testele psihometrice (scalele de evaluare psihiatrică) sunt utilizate de către medicul psihiatru pentru a măsura obiectiv (atunci când sunt cotate de medic) sau subiectiv (atunci când sunt cotate de pacient) intensitatea simptomelor de boală. Uneori aceste teste pot fi utilizate pentru depistarea precoce a bolilor (tulburărilor) psihice, dar nu sunt niciodată folosite în scop diagnostic.
O altă utilitate a testelor psihometrice este măsurarea obiectivă sau subiectivă a răspunsului la tratamentul medicamentos sau psihoterapeutic urmat de către pacient.
Psihodiagnosticul se referă la utilizarea de către psihologul clinician a unor teste special concepute în a ajuta la stabilirea unui diagnostic corect în situaţii speciale. Aceste situaţii pot apărea în cazuri de colaborare redusă din partea pacientului, de suspicionare a unei decompensări psihotice, sau de identificare a unui determinism organic atunci când testele de laborator şi cele de neuroimagistică cerebrală (tomografie computerizată sau rezonanţă magnetică nucleară) nu sunt concludente.
